Condițiile mizere de trai ale ciprioților cu domiciliu forțat pot fi arãtate prin simpla referire la numãrul lor dupã invazia din 1974. În iulie 1974 populația greco-cipriotã a regiunii pe care astãzi o dețin forțele turcești era de 162 000. La sfârșitul celei de-a doua faze a invaziei turcești în august 1974, 142 000 de ciprioți au fost alungați sau siliți sã plece ca sã se salveze. Cei mai mulți din cei 20 000 care au rãmas, îndeosebi în Peninsula Karpasia (Raport S/11488 al Secretarului General al ONU cãtre Consiliul de Securitate, datat 4 septembrie 1974), au fost obligați treptat sã pãrãseascã regiunea. Numãrul greco-ciprioților care trãiesc azi în aceastã regiune s-a redus la 338 greco-ciprioți și 105 maroniți. Prin urmare, numãrul total al ciprioților care au fost alungați din casele lor ajunge la 160 000, adicã la o treime din populația totalã a insulei în 1974.
Reducerea este și mai zguduitoare dacã se are în vedere acordul încheiat la Viena pe 2 august 1975, prin care partea turcã se angaja sã ofere populației încercuite „orice ajutor pentru o viațã normalã, inclusiv înlesniri pentru educație și exercitarea îndatoririlor religioase, ca și îngrijirea medicalã de cãtre propriii medici și libertatea de deplasare în nord”. La nivel practic, ciprioții sunt supuși la o continuã provocare, inclusiv la atacuri corporale, limitãri ale deplasãrii, refuzul accesului la îngrijire medicalã suficientã, la refuzul înlesnirilor educaționale, îndeosebi dincolo de învãțãmântul elementar, limitãri ale dreptului de folosințã și moștenire a averii imobile și limitãri ale exercitãrii liberului cult în biserici și mãnãstiri. Este vorba, prin urmare, de o politicã deliberatã de epurare naționalã, care i-a silit pe încercuiți sã-și pãrãseascã locuințele, astfel încât sã se șteargã orice urmã de prezențã greco-cipriotã în sectorul ocupat al Ciprului.
Forța de Pace a ONU, interesatã de încercãrile prin care trec încercuiții, a examinat situația și a trecut la un numãr de rapoarte pentru ameliorarea situației lor, așa cum a arãtat Secretarul General cãtre Consiliul de Securitate (Raport din 10 decembrie 1995, S/1995/1020, par.24). Câteva din aceste importante recomandãri sunt urmãtoarele: „Toate limitãrile la deplasare terestrã sã fie anulate, accesul la Mãnãstirea Apostolul Andrei sã se facã fãrã piedici, sã li se permitã greco-ciprioților sã se deplaseze cu automobilele proprii, dupã cum trebuie sã li se îngãduie sã primeascã vizitatori veniți din afara regiunilor ocupate; totodatã, copiii obligați de partea turcã sã trãiascã în regiunile libere în scopuri educaționale trebuie sã aibã dreptul sã-și viziteze pãrinții lor fãrã piedici; sã fie permis ca averea sã poatã fi lãsatã rudelor lor; tot astfel trebuie sã li se permitã sã aibã școli pentru învãțãmântul mediu, așa cum trebuie sã ia sfârșit prezența continuã a ‛poliției’ în viața lor; dupã cum trebuie sã aibã acces liber la telefon, sã li se permitã medicilor greco-ciprioți sã-i viziteze, la fel cum se permite UNFIKYP sã aibã libertate nelimitatã de mișcare în Peninsula Karpasia și sã instaleze puncte de pazã de legãturã.”
În mod asemãnãtor, în legãturã cu maroniții, UNFIKYP a raportat ridicarea tuturor limitãrilor la libertatea de deplasare, crearea de centru medical pentru nevoile lor, serviciu telefonic, acces liber și fãrã escortã la UNFIKYP, ameliorarea aprovizionãrii cu apã în satele lor și acces mai larg la lãcașele lor de cult (Raport S/1995/1020, par.25). În pofida faptului cã, respectând îngrijorãrile UNFIKYP, partea turcã a permis unele mici îmbunãtãțiri în viața celor cu domiciliu forțat, condițiile de viațã au rãmas mizere și neschimbate. Aceastã concluzie a fost confirmatã pe deplin de constatãrile Comisiei Europene pentru Drepturile Omului și hotãrârea Tribunalului European pentru Drepturile Omului din 10 mai 2001, care a examinat problema celor cu domiciliu forțat în cadrul celui de-al patrulea Recurs Interstatal Cipru versus Turcia. În Raportul ei, publicat pe 4 septembrie 1999, Comisia a observat, între altele: „În ansamblu, viața cotidianã a greco-ciprioților din sectorul de nord al Ciprului se caracterizeazã printr-o mulțime de dificultãți. Absența mijloacelor obișnuite de comunicare, non-accesul la presa greco-cipriotã, numãrul insuficient de preoți, opțiunea dificilã în fața cãreia sunt puși pãrinții și copiii lor referitor la învãțãmântul mediu, limitãrile și formulãrile care șin de libertatea de deplasare, imposibilitatea menținerii drepturilor asupra averii dupã plecare sau moarte și alte diferite limitãri creeazã persoanelor respective sentimentul cã sunt silite sã trãiascã într-un mediu ostil, în care este aproape imposibil sã ducã o viațã privatã și de familie normalã. Cum aceste condiții negative de trai sunt în mare mãsurã rezultatul direct al politicii oficiale pe care o urmeazã guvernul acuzat și administrația lui, ele constituie factori care agraveazã amestecul de mai sus în drepturile greco-ciprioților încercuiți potrivit Articolului 8 al Tratatului” (par. 489).
Mai departe, Comisia a constatat cã mulțimea dificultãților, care constituie o serioasã imixtiune în drepturile încercuiților la viațã privatã și de familie sunt practici de discriminare îndeosebi împotriva greco-ciprioților, dar aproape în același grad și împotriva maroniților, din cauza originii lor etnice, de neam și de religie. Aceastã discriminare, a conchis Comisia, „echivaleazã cu comportament umilitor”(par.499). Provocãrile în viața cotidianã a încercuiților, împreunã cu duritatea cu care sunt aplicate, justificã concluziile Raportului, care echivaleazã cu „jignire împotriva demnitãții umane” (par.498).
Comisia a constatat de asemenea intervenția în dreptul libertãții religioase, încãlcarea dreptului la libertatea de expresie care rezultã din faptul cã manualele școlare ale învãțãmântului elementar sunt supuse unei cenzuri exagerate, încãlcare a Articolului 2 al Protocolului 1 din cauza refuzului de a furniza învãțãmânt mediu copiilor încercuiților, ca și continua încãlcare a dreptului lor la folosințã pașnicã a averii lor, care rezultã din practica „autoritãților” turco-cipriote de a confisca averea celor care pãrãsesc regiunile ocupate sau mor. Tribunalul European pentru Drepturile Omului, în hotãrârea din 10 mai 2001 la cel de-al Patrulea Recurs Interstatal al Ciprului versus Turcia, Cererea nr.257(81/94), pentru prima oarã s-a pronunțat asupra ansamblului tuturor consecințelor invaziei turcești și prezenței militare continue în Cipru. Hotãrârea subliniazã cã Turcia exercitã control efectiv total asupra sectorului ocupat al Ciprului și este, prin urmare, responsabilã pentru toate acțiunile, fie ale armatei, fie ale administrației locale supuse ei.
Constatãrile Tribunalului referitoare la comportamentul fațã de puținii greco-ciprioți și maroniți care trãiesc încã în zona ocupatã sunt destul de importante. Tribunalul noteazã cã dreptul la respectarea vieții familiale a greco-ciprioților cu domiciliu forțat este serios împiedicat de mãsurile pe care le-a luat „TDVK” pentru împiedicarea reunirii familiilor, excluzând posibilitatea vieții de familie normale (par.292-293).
Tribunalul noteazã cã greco-ciprioții sunt ținuți sub urmãrire în ce privește contactele și mișcãrile lor, și cã aceastã urmãrire ajunge pânã la punctul în care agenți ‘de stat’ sã fie prezenți în casele greco-ciprioților în timpul vizitelor sociale sau de alt gen (par.294). Tribunalul s-a pronunțat cã astfel de acțiuni indiscrete și agresive constituie încãlcare a dreptului populației greco-cipriote din regiunea Karpasia în ce privește respectarea vieții lor private și de familie” (par.295). Tribunalul a subscris la concluziile Comisiei în ce privește faptul cã „Limitãrile care afecteazã viața cotidianã a greco-ciprioților încercuiți le creeazã sentimentul cã ‘sunt nevoiți sã trãiascã într-un mediu ostil, în care este aproape imposibil sã ducã o viațã privatã și de familie normalã’. În sprijinul acestor concluzii, Comisia a consemnat cã condițiile negative la care este supusã populația greco-cipriotã cuprind: lipsa mijloacelor obișnuite de comunicare (…), imposibilitatera accesului la presa greco-cipriotã (…), numãrul insuficient de preoți (…), decizia dificilã cu care se confruntã pãrinții și elevii referitor la învãțãmântul mediu (…), limitãrile și formalitãțile care se aplicã la libera circulație a respectivilor în scopuri de îngrijire medicalã și de participare la manifestãri intercomunitare, ca și imposibilitatea pãstrãrii drepturilor asupra averii în caz de plecare sau deces”.
Tribunalul consemneazã de asemenea cã astfel de limitãri agraveazã încãlcãrile (par.301) și s-a referit totodatã la opinia Secretarului General al ONU cã limitãrile grave în exercitarea libertãților fundamentale aveau ca rezultat sã asigure cã „inevitabil, cu trecerea timpului, comunitatea din Karpasia va înceta sã existe”. Aceasta ar fi consecința interzicerii dreptului la moștenirea averii pentru rude din afara sectorului nordic al insulei și a interdicției de a se întoarce acasã pentru copiii plecați sã urmeze studii medii (par.307). Situația care persista ducea, potrivit Tribunalului, la inevitabila concluzie „cã intervențiile aflate sub examinare se întorceau împotriva comunitãții greco-cipriote din Karpasia. Tocmai din cauza faptului cã aparțineau acestei categorii de persoane. Comportamentul la care erau supuși în timpul perioadei examinate poate doar sã fie pus pe seama faptului cã aveau trãsãturi care-i deosebeau de populația turco-cipriotã, concret, originea lor etnicã, de rasã și religie (…). Stãruința acestui stat pe aceste principii trebuie consideratã cã reflectând situația în care greco-ciprioții din Karpasia trãiesc și sunt obligați sã trãiascã: izolați, cu deplasãri limitate, controlați și fãrã perspectivã de înnoire sau dezvoltare a comunitãții lor. Condițiile sub care aceastã populație este condamnatã sã trãiascã sunt umilitoare și încalcã însãși ideea de respect fațã de demnitatea umanã”.
În opinia Tribunalului, referitor la perioada examinatã, comportamentul defavorabil a ajuns la un grad de duritate încât sã constituie „comportament umilitor” (par.309 și 310). Tribunalul a constatat de asemenea cã dreptul la libertate religioasã al greco-ciprioților din Karpasia, potrivit Articolului 9, este încãlcat prin limitarea participãrii în mod regulat la ceremonia liturghiilor greco-ortodoxe în mod regulat (neaprobarea numirii de preoți și restricțiile la accesul spre Mãnãstirea Apostolul Andrei, ca și în spațiile de cult din afara satelor lor) (par.243-246). Tribunalul s-a pronunțat de asemenea cã Articolul 10 (libertatea de expresie) a fost încãlcat, din cauza cenzurii exagerate impusã manualelor școlare, un mare numãr dintre ele, indiferent de cât de nevinovat era conținutul lor, au fost cenzurate unilateral și respinse de autoritãțile „TDVK” (par. 252 și 254).
Tribunalul a mai notat cã averea imobilã a încercuiților care erau nevoiți sã se stabileascã în regiunile libere era consideratã de autoritãțile de ocupație ca „abandonatã” și, prin urmare, putea fi distribuitã la terți. Acest lucru constituie o continuã încãlcare a Articolului 1 al Protocolului 1. Refuzul de a fi recunoscute drepturile patrimoniale ale persoanelor care trãiesc în sudul Ciprului asupra averii rudelor lor decedate în Ciprul de Nord, constituia de asemenea o încãlcare a Articolului 1, din cauza faptului cã folosirea pașnicã a averii unor astfel de persoane nu este garantatã (par. 269 și 270).
În septembrie 2005, la trei luni de la adoptarea Rezoluției Intermediare de cãtre Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei și la patru ani de la Hotãrârea Tribunalului pentru Drepturile Omului la al Patrulea Recurs Interstatal al Ciprului împotriva Turciei, s-a permis funcționarea unei școli de învãțãmânt mediu în Karpasia. În pofida asigurãrilor date cu privire la funcționarea deplinã și neîngrãditã a școlii, încãlcãrile dreptului la educație și la libertatea de expresie a elevilor greco-ciprioți încercuiți din Rizokarpaso continuã. Întârzierile la predarea manualelor școlare în școli, cenzura, prezența frecventã a „polițiștilor” în incinta școlilor și respingerile arbitrare ale cadrelor didactice care sunt numite la grãdinițã, la școala elementarã și la gimnaziul din Rizokarpaso împiedicã funcționarea deplinã și eficientã a școlilor. În anul școlar 2013-2014 regimul de ocupație a respins arbitrar plasarea a trei cadre didactice fãrã sã înainteze nicio justificare. De asemenea, a interzis arbitrar folosirea a șapte manuale școlare pe baza cãrora se predã în școlile din regiunile libere. Aceste practici inacceptabile creeazã importante probleme de funcționare în școlile din Rizokarpaso și, prin urmare, încalcã dreptul uman fundamental al elevilor din zona încercuitã la educație.
Întreruperea violentã a liturghiei de Crãciun în 2010 la Biserica Sfântul Synesios din Rizokarpaso constituie o dovadã a încãlcãrii dreptului uman fundamental al libertãții religiei în zona încercuitã. Acest act a fost condamnat, între altele, de Parlamentul European („Rezoluție despre situația creștinilor în cadrul libertãții religioase” din 20 ianuarie 2011). În plus, Comisia Americanã pentru Libertatea Religioasã Internaționalã, o comisie independentã a guvernului federal american, prin comunicatul din 3 ianuarie 2011 a condamnat acțiunile regimului ilegitim ca „simbol al intoleranței și al politicilor opresive”.
Raportorul special al ONU pentru libertatea religiei și credinței Dr. Heiner Bielefeldt, care a întreprins o misiune în Cipru în martie 2012 (A/HRC/22/51/Add.1, 24 decembrie 2012), confirmã încãlcãrile libertãții religioase a celor din zona încercuitã. „În timp ce creștinii greco-ortodocși constituie o comunitate religioasã mult mai mare în Cipru, membrii lor în partea de nord au fost reduși la o minoritate de câteva sute de oameni, dintre care mulți sunt în vârstã. Vizitând satele lor, Raportorul special a mers în destule biserici pãrãsite, dintre care, din pãcate, unele era folosite de tineri în scopuri sportive, cum ar , de pildã, fotbalul. Altele au fost transformate în geamii, centre comunitare sau centre pentru tineret sau sunt folosite ca depozite. Raportorul special a constatat starea jalnicã a monumentelor istorice, inclusiv a Mãnãstirii Apostolul Andrei, care are nevoie de reparații și restaurare. Câteva biserici au fost clar expuse vandalismului și jafului. Persoane din satele greco-ortodoxe i-au arãtat cimitire unde multe cruci și plãci funerare au fost deteriorate. Potrivit informațiilor, unele acțiuni de vandalism au avut loc recent. Membrii comunitãților greco-ortodoxe se pare cã au puținã încredere în ‛poliția’ localã și, prin urmare, evitã, în general, sã cearã protecție sau mãsuri reparatorii”. Raportorul special al ONU se referã de asemenea la prezența redusã a preoților, la amenințarea prin prezența așa-numitei „poliții” care-i fotografiazã pe cei cu domiciliu forțat în timpul ceremoniilor religioase, și „la modul limitat și nedrept de gestionare a solicitãrilor de moștenire” (par.42-44).
Totodatã, cei cu domiciliu forțat continuã sã fie lipsiți de dreptul de folosire pașnicã a averii lor în caz de mutare definitivã și stabilire în regiunile libere. De asemenea, regimul de ocupație continuã politica de uzurpare ilegitimã a averilor greco-ciprioților decedați din zona încercuitã și de repartizarea acestora coloniștilor turci.
În concluzie, drama ciprioților din zona încercuitã, atât greci, cât și maroniți, continuã sã rãmânã neschimbatã, în pofida protestelor și apelurilor guvernului cipriot pentru necesitatea deplinei aplicãri a Acordului III de la Viena din 1975. Se cere Turciei sã ia pe mai departe mãsuri pentru ameliorarea condițiilor inacceptabile de trai ale ciprioților încercuiți în sectorul ocupat de turci al Ciprului. Continua insultare a demnitãții umane a celor cu domiciliu forțat, așa cum a fost constatatã de Comisie, este o jignire adusã demnitãții tuturor oamenilor.