Importanta poziție strategicã a fãcut ca Ciprul sã fie victima intervențiilor strãine de destule ori în îndelungata lui istorie și diferiți cuceritori au ocupat de-a lungul secolelor insula. Ciprul a fost colonizat de cele mai mari puteri colonialiste ale Mediteranei de Rãsãrit. Ultima care a ocupat insula a fost Marea Britanie în 1878, care i-a succedat Imperiului Otoman. Ciprioții, greci și turci, au conviețuit de secole pașnic în sate mixte, în orașe și spații de muncã.
Chiar dacã greco-ciprioții și-au exprimat întotdeauna aspirația lor pentru autodeterminare naționalã, puterea colonialã a refuzat s-o satisfacã în climatul internațional care domnea înainte de al Doilea Rãzboi Mondial. Politica de atunci a conducerii turco-cipriote poate fi rezumatã ca potrivnicã nãzuințelor naționale ale grecilor. Primul partid politic al comunitãții turco-cipriote, KATAK (Partidul pentru Protejarea Comunitãții Turce), constituit în 1943, a susținut continuarea guvernãrii colonialiste britanice. În anul urmãtor s-a fondat Partidul Național Turc, care se inspira ideologic din Republica Turcã.
Ceea ce a devenit cunoscut ca Problema Cipriotã a apãrut în primii ani postbelici, când s-a manifestat cerința universalã pentru autodeterminare urmatã de criza sistemului colonialist. În 1955, când toate apelurile lor pentru autodeterminare au fost ignorate, greco-ciprioții au trecut la lupta armatã pentru eliberarea țãrii de sub jugul colonial. Guvernul britanic, incapabil sã înfrunte mișcarea de eliberare naționalã din Cipru, a început sã exploateze factorul turc și sã încurajeze intervenția Ankarei. Politica proclamatã de Turcia în privința Ciprului, de sprijinire a statu-quo-ului colonial care exista la începutul deceniului 1950, a început sã încline spre politica divizãrii insulei pe baza originii etnice. Profesorul Nihat Erim, cãruia primul ministru turc Adnan Menderes i-a încredințat sarcina configurãrii unei politici în legãturã cu Ciprul, a pregãtit și a prezentat, în noiembrie 1956, un memorandum, propunând împãrțirea geograficã a insulei, asociatã cu deplasarea de populație. Aceastã propunere ce viza o clarã purificare etnicã ar fi dus la formarea a douã entitãți politice separate, una greacã și cealaltã turcã, fiecare din ele ar fi trecut la politica de unire cu Grecia și, respectiv, Turcia. În sfârșit, memorandumul consemna faptul cã Turcia va trebui sã
participe la siguranța sectorului grec al insulei.
Memorandumul profesorului Erim a constituit baza politicii Ankarei pentru urmãtorii ani. Conducerea naționalistã turco-cipriotã a devenit în realitate instrumentul pentru aplicarea politicii Turciei în Cipru. Schimbarea de direcție a Partidului Național Turc se reflecta în îmbrãțișarea noului nume: „Ciprul este turcesc”. Ba mai mult, demnitari din Turcia s-au implicat în constituirea de organizații secrete turco-cipriote, Bolkan și apoi TMT. Înrolarea lor se fãcea din rândurile forțelor paramilitare de siguranțã, recrutate de guvernarea colonialistã și alcãtuite exclusiv din turco-ciprioți, pentru combaterea mișcãrii de eliberare din Cipru. Urmãrind deplinul control asupra turco-ciprioților, TMT desfãșura o campanie de teroare fațã de conaționalii lor din sindicatele muncitorești și din principalele instituții unde membrii celor douã comunitãți colaborau pentru atingerea scopurilor sociale și politice comune. Prin urmare, TMT a urmãrit conflictul cu greco-ciprioți ca strategie pentru divizare.
În 1958, dupã izbucnirea conflictelor intercomunitare și propunerea unui plan de divizare de cãtre guvernul britanic, mișcarea naționalã de eliberare din Cipru, sub conducerea Arhiepiscopului Makarios, a acceptat o soluție de independențã limitatã, ale cãrei componente aveau șanse de acceptare la Zürich de cãtre guvernele Greciei și Turciei.
Concret, constituția împãrțea cetãțenii în greci și turci. Demnitãțile eligibile erau distribuite prin alegeri separate. În fiecare oraș se constituiau entitãți publice separate și urmau sã aibã loc alegeri separate pentru ocuparea tuturor posturilor eligibile ale sectorului public. Posturile prin numire și promovare, precum cele în serviciul public și poliție, erau împãrțite între greci și turci în proporție de 70-30. În armatã aceastã proporție era de 60-40. Președintele era prin definiție grec și vicepreședintele turc, fiecare fiind ales de comunitatea respectivã. Comunitatea turco-cipriotã de bucura de asemenea de dreptul de veto atât în sectorul executiv cât și în cel legislativ al guvernãrii. Vice-președintele turco-cipriot putea sã împiedice hotãrârile președintelui în timp ce în Camera Reprezentanților legile financiare, municipale și electorale necesitau majoritãți separate.
Conducerea turco-cipriotã își folosea pe deplin privilegiile ei constituționale ca sã împiedice hotãrârile guvernului, fãcând astfel guvernarea tinerei democrații dificilã și nesatisfãcãtoare. Mobilurile ei îndepãrtate s-au dezvãluit în douã documente strict confidențiale care s-au gãsit în decembrie 1963 în biroul lui Niazi Ploumer, unul dintre cei trei miniștri turci ai guvernului. Aceste documente, care acoperã perioada între octombrie 1959 și octombrie 1963, explicau amãnunțit politica conducerii turco-cipriote, o politicã potrivit cãreia acordurile din 1959 erau o fazã intermediarã spre divizare (Copii ale celor douã documente sunt reproduse ca anexele 8 și 9 la memorandumul pe care ministrul de Externe al Republicii Cipru l-a depus în Camera Comunelor la 27 februarie 1987).
În 1963, dupã ce deputații turco-ciprioți în Camera Reprezentanților au respins bugetul, Președintele Makarios a hotãrât sã supunã spre examinare vicepreședintelui turco-cipriot propuneri pentru modificãri constituționale. Cu toate cã aceste propuneri vizau eliminarea anumitor cauze de conflicte între cele douã comunitãți, ca și a piedicilor în funcționarea normalã și dezvoltarea statului., guvernul de la Ankara a respins de la început reformele, chiar înainte de a fi examinate de turco-ciprioți. Conducerea turco-cipriotã nu a întârziat sã urmeze indicațiile Turciei. În decembrie același an tensiunile s-au acutizat și mai mult tcând mașini de poliție pe care le foloseau polițiștii turco-ciprioți, asupra cãrora exista bãnuiala cã erau amestecați în traficul de arme, au refuzat sã se supunã controlului guvernamental.
În decembrie 1963 au izbucnit ciocniri armate în Cipru. Imediat, conducerea turco-cipriotã a adresat deschis un apel la scindare. Polițiștii turci și funcționarii publici s-au retras în masã din posturile lor și Ankara amenința cu invazia. Confruntat cu marea primejdie ce plana asupra existenței Republicii, guvernul a încercat sã tempereze rãscoala, dar n-a reușit sã facã nimic pentru a împiedica cetãțenii înarmați de ambele pãrți sã participe la ciocniri. Cazurile în care acești înarmați rãzleți nu puteau sã distingã între combatanți și non-combatanți au avut ca rezultat scindarea și pierderea de vieți nevinovate de ambele pãrți.
Aceste evenimente tragice dar izolate au fost folosite de conducãtorii naționaliști turco-ciprioți în propaganda lor care susținea cã de fapt cele douã comunitãți nu pot sã trãiascã împreunã, în pofida faptului cã aceastã conducere purta greaua rãspundere pentru situația politicã existentã. Un mare numãr de turco-ciprioți s-au retras în punctele de apãrare, în parte ca urmare a ciocnirilor care au avut loc, dar în principal din cauza eforturilor conducerii lor naționaliste pentru impunerea separãrii de facto a insulei. În acest fel, conducerea naționalistã turco-cipriotã s-a întors împotriva membrilor propriei comunitãți care se pronunțau pentru colaborarea între cele douã comunitãți.
Chiar și îaninte de criza din timpul Crãciunului anului 1963, în aprilie 1962, cei doi editori ai ziarului „Cyumhurriet”, care susținea colaborarea dintre cele douã comunitãți, au fost uciși cu gloanțe în condiții care arãtau cu degetul spre TMT. În aprilie 1965, un alt proeminent turco-cipriot, responsabil al secției turce a breslelor intercomunitare, a cãzut victima unui atentat și a fost ucis de TMT. Aceastã politicã de intimidare și amenințare împotriva susținãtorilor colaborãrii intercomunitare a continuat în anii independenței.
Modul în care s-au creat punctele strategice sau capetele de pod n-a urmat în mod necesar distribuirea populației turcești. Turcii au încercat cu oarecare succes sã ocupe poziții strategice, precum bastionul Kokkina, pe coasta de nord, prin intermediul cãruia s-a transportat în insulã personal și material militar greu din Turcia, ca și castrul medieval Aghios Ilarion, care dominã drumul ce leagã capitala cu orașul de pe coastã Kerynia. Cel mai mare punct de acest fel a fost creat de corpul de armatã turc scindat, care, prin încãlcarea deschisã a Tratatului de Garanții, a pãrãsit tabãra și s-a instalat în nordul capitalei, tãind astfel drumul între Nicosia și Kerynia. Pentru Turcia, aceste puncte au fost în principal capete de pod pentru înlesnirea invaziei plãnuite. În august 1964 guvernul a încercat sã ocupe capul de pod Kokkina, însã forțe aeriene ale Turciei au bombardat cu napalm Garda Naționalã și satele grecești învecinate și au amenințat cu invazia.
Un alt scop principal pe care-l serveau capetele de pod a fost divizarea politicã și naturalã a celor douã comunitãți. Cu toate afirmațiile conducerii turco-cipriote cã se interesa de propria comunitate, politica separãrii cu forța a creat grave dificultãți economice și sociale pentru masele de turco-ciprioți. Lucru pe care îl semnalase în raportul sãu secretarul general al ONU: „Într-adevãr, în mãsura în care conducerea turco-cipriotã s-a angajat pentru separarea fizicã și geograficã a comunitãților ca scop politic, nu pare probabil cã va încuraja pe turco-ciprioți la activitãți care pot sã fie interpretate cã dovedesc avantajele politicii în interes reciproc. Rezultatul este o politicã evident intenționatã de autoizolare a turco-ciprioților” (S/6426, Raport din 10.6.1965, p.271).
La apelurile pentru pace și împãcare cu greco-ciprioții s-a rãspuns cu tãcere. Chiar și în 1973, liderul Partidului Republican Eitschan Berberoglu, care hotãrâse sã-și depunã candidatura împotriva lui Rauf Denktaș în alegeri, a fost nevoit sã se retragã dupã presiuni ale ambasadorului turc și ale TMT.
Turcia a gãsit pretextul sã-și impunã planurile ei de divizare a Ciprului dupã lovitura de stat din 15 iulie 1974, care a fost datã împotriva guvernului ales al Președintelui Makarios de cãtre junta militarã de la Atena. La 20 iulie, Forțele Armate turcești, care susțineau cã acționeazã pe baza articolului 4 al Tratatului de Garanții, au trecut la o invazie pe scarã largã a Ciprului. Chiar dacã invazia încãlca toate regulile legislației internaționale, inclusiv Carta Națiunilor Unite, Turcia a trecut la ocuparea sectorului nordic al insulei și la alungarea locuitorilor ei greci. Pânã la sfârșitului anului urmãtor, majoritatea turco-ciprioților care trãiau în regiuni controlate de republicã se deplasase în partea controlatã de armata turcã. În acest fel s-a pus în aplicare politica pe care Ankara o adoptase cu douãzeci de ani înainte pentru scindare și deplasare forțatã de populații. Costul uman a fost uriaș. Mii de greco-ciprioți au fost uciși ca rezultat al acțiunilor armatei turcești de invazie. În plus, pânã astãzi soarta a circa 1500 de persoane nu este cunoscutã, ei fiind în continuare considerați dispãruți. Din aceste cazuri, 1 493 au fost supuse spre cercetare Comitetului pentru Dispãruți, care funcționeazã sub egida Națiunilor Unite. Peste 36% din teritoriul Republicii Cipru, care reprezintã 70% din potențialul economic, a trecut sub ocupația armatei turcești. O treime din greco-ciprioți au devenit refugiați în propria țarã și pânã astãzi sunt împiedicați de cãtre autoritãțile turcești de ocupație sã se întoarcã la casele lor. Într-un efort de schimbare a structurii demografice a țãrii, Ankara a trimis în Cipru peste 160 000 de coloniști, îndeosebi din Anatolia. Prin emigrarea în masã a turco-ciprioților din regiunile ocupate, numãrul total al soldaților turci și al coloniștilor este acum mai mare decât cel al turco-ciprioților care locuiau aici.
Națiunile Unite au cerut, prin intermediul rezoluțiilor Adunãrii Generale și ale Consiliului de Securitate, respectarea independenței, unitãții și integritãții teritoriale a Ciprului, întoarcerea refugiaților la casele lor și retragerea armatelor strãine din insulã. Toate aceste decizii au fost ignorate cu înverșunare de Turcia și conducerea turco-cipriotã. Baza pentru soluționarea Problemei Cipriote s-a pus în douã Acorduri la Nivel Înalt. Ambele acorduri (între Președintele Makarios și conducãtorul turco-cipriot dl. Denktaș în februarie 1977 și între Președintele Spyros Kyprianou și dl. Denktaș în mai 1979), încheiate sub egida Secretarului General al ONU, prevedeau soluționarea problemei în concordanțã cu rezoluțiile ONU.
Cea mai evidentã dovadã a lipsei de dorințã a pãrții turcești de a lucra pentru soluționare potrivit politicii Națiunilor Unite a fost datã pe 15 noiembrie 1983, când, cu scopul de a consolida controlul asupra regiunii ocupate, conducerea turco-cipriotã a proclamat unilateral aceastã regiune ca stat independent, cu denumirea „Republica Turcã a Ciprului de Nord”. Cu toate cã Națiunile Unite au condamnat acest act și nicio altã țarã în afarã de Turcia nu a recunoscut entitatea ilegal desprinsã, situația persistã.
Chiar dacã din 1977 s-au desfãșurat multe runde de convorbiri sub egida ONU, niciunul nu a adus rezultate, dat fiind cã partea turcã refuzã sã se conformeze deciziilor ONU. În ianuarie 1989, guvernul cipriot a înaintat „Schițã de propuneri pentru Constituirea unei Republici Federale și Soluționarea Problemei Cipriote”, care erau conforme deciziilor ONU cu privire la Cipru și celor douã Acorduri la Nivel Înalt. O altã dovadã a dorinței guvernului de a conlucra pentru o soluție justã a chestiunii au fost propunerile Președintelui Glafkos Klerides din 17 decembrie 1993, potrivit cãrora Republica era dispusã sã dizolve Garda Naționalã și sã predea toate armele în grija Forței de Pace a ONU în Cipru.
Partea turcã continuã sã ignore opinia publicã internaționalã în problema cipriotã și insistã sã urmeze o politicã de legalizare a statu-quo-ului, care a fost impus prin forțã armatã și pe care comunitatea internaționalã îl considerã inacceptabil. Acționând în acest fel, partea turcã continuã sã încalce drepturile ciprioților și astfel se aflã în contradicție cu judecata și opinia celor mai avizate foruri internaționale. Un important proces, Loizidou versus Turcia, a fost judecat de Tribunalul European pentru Drepturile Omului. În douã hotãrâri succesive, Tribunalul a gãsit Turcia vinovatã cã refuzã sã permitã dnei Loizidou accesul liber în casa ei din Kerynia și a dispus sã plãteascã despãgubiri. Același Tribunal, prin hotãrârea din 10 mai 2001 la al Patrulea Recurs Interstatal al Ciprului împotriva Turciei, a gãsit Turcia vinovatã pentru încãlcãri în masã ale drepturilor omului în sectorul ocupat al Ciprului.