Istoria Ciprului, a treia cea mai mare insulã din Mediterana, este printre cele mai vechi ale lumii și acoperã 11 000 de ani de istorie. Primele mãrturii ale culturii dateazã din mileniul 9 î. Hr.
Situat la rãscrucea a trei continente (Africa, Asia și Europa), Ciprul are, prin poziția geograficã, o importanțã strategicã. Mari puteri ale fiecãrei epoci, îndeosebi din Mediterana de Rãsãrit, au avut, în diverse perioade, în sfera lor de influențã Ciprul. Ca urmare, insula a asimilat variate influențe culturale care au ajutat Ciprul sã se afirme ca un stat european modern care-și pãstreazã însã caracterul sãu specific.
În Antichitate, limba greacã și tradiția au constituit trãsãtura principalã în societatea cipriotã preistoricã dupã elenizarea insulei de cãtre ahei în urmã cu 3000 de ani. Prima locuire a insulei dateazã din epoca neoliticã și se încheie în momentul cuceririi de cãtre romani. În aceeași perioadã, Ciprul asimileazã deja influențe care duc la pãtrunderea creștinismului și dezvoltarea tradițiilor bizantine în insulã. Elemente ale culturii vest-europene pãtrund pentru prima datã în Cipru în timpul stãpânirii france. Economia și comerțul s-au extins și au înflorit datoritã sosirii negustorilor din Genova, Amalfi, Veneția etc.
Odatã cu stãpânirrea venețianã au loc numeroase schimbãri în insulã. Una dintre cele mai importante a fost crearea unui sistem de apãrare care a servit la protejarea insulei împotriva atacurilor otomane. Construirea masivã de fortificații a fãcut din insulã una dintre cele mai importante citadele ale Mediteranei. Cu toate fortificațiile, insula va ajunge, în cele din urmã, sub control otoman. Anul 1570 marcheazã începutul stabilirii otomane în Cipru, care a durat 300 de ani, dar și retragerea multor europeni din insulã.
Perioada otomanã în insulã s-a scurs fãrã sã fi provocat tulburãri speciale, chiar dacã a dus la marasm, atât economic, cât și cultural. Sistemul millet, legat de minoritãțile care trãiau în insulã sub dominație otomanã, a pãtruns în Cipru și în Biserica cipriotã. Principalul avantaj al acestui sistem este cã a dat insulei și Bisericii cipriote prilejul de a-și administra propriile chestiuni fãrã intervenția terților. În aceeași perioadã, Ciprul s-a aflat în sfera de protecție a Rusiei, care și-a sporit influența dupã încheierea Tratatului de la Kuciuk Kainardji din 1774.
La începutul secolului 19 s-a înregistrat un intens avânt al mișcãrilor naționaliste în Europa. Lupta grecilor pentru independența de sub jugul otoman a avut un important rãsunet în insulã și pentru viitoarea ei evoluție politicã.
În 1878, în cadrul Congresului de la Berlin, în acord cu Înalta Poartã și Marea Britanie, Ciprul trece sub controlul acesteia din urmã. Dupã sosirea britanicilor în insulã, greco-ciprioții și-au intensificat aspirația lor de unire cu Grecia.
Administrația britanicã a acordat populației locale un grad mai mare de autonomie fațã de situația anterioarã din timpul stãpânirii otomane. Noua administrație a inițiat constituirea unui consiliu legislativ, alcãtuit din creștini ortodocși, demnitari britanici și musulmani.
În 1955 „ia naștere” în Cipru lupta pentru eliberare și unire cu Grecia sub numele de EOKA (Organizația Naționalã a Luptãtorilor Ciprioți).
În 1960, Marea Britanie, Turcia și Grecia au convenit sã redacteze un plan menit sã ducã la independența Ciprului. Negocierile pentru încheierea acordului care a pus capãt dominației britanice asupra insulei s-au finalizat la Londra.
Acordul final a acordat turco-ciprioților dreptul de a participa, în proporție de 30%, la serviciile publice, ca și dreptul de veto.
Constituția impusã cu forța a împãrțit cetãșenii în greci și turci. Primãrii separate au fost constituite în fiecare oraș și s-au desfãșurat alegeri separate pentru toate funcțiile publice. Posturile care se ocupau prin numire sau promovare, precum administrația publicã și poliția, erau împãrțite între greci și turci în proporție de 70 la 30.
S-a stabilit ca președintele sã fie grec, iar vicepreședintele – președintele comunitãții turce, fiecare trebuind sã fie ales de comunitatea respectivã.
În 1963, când deputații turci au respins bugetul, președintele greco-cipriot Makarios a hotãrât sã supunã spre examinare vicepreședintelui turc propuneri pentru modificarea constituției. În continuare, în decembrie același an, tensiunile s-au acutizat și mai mult când automobile de poliție folosite de polițiști turco-ciprioți au refuzat sã se supunã controlului guvernamental.
În decembrie 1963 au izbucnit ciocniri armate în Cipru. Imediat, conducerea turco-cipriotã a adresat un apel deschis la scindare, polițiștii turci și funcționarii publici s-au retras în masã și Turcia amenința cu invazia.
Guvernul a încercat sã tempereze rãscoala, dar n-a reușit sã împiedece cetãțenii înarmați de ambele pãrți sã participe la ciocniri.
Aceste evenimente tragice dar izolate au fost folosite de conducãtorii naționaliști turco-ciprioți în propaganda lor în favoarea scindãrii, deși conducerea lor poartã o mare rãspundere pentru situația politicã tulbure creatã.
Mulți turco-ciprioți s-au retras în punctele întãrite, în parte ca urmare a acțiunilor dușmãnoase care au avut loc, dar mai ales din cauza eforturilor conducerii lor naționaliste pentru impunerea unei împãrțiri de facto a insulei. În acest fel, conducerea turco-cipriotã naționalistã s-a întors împotriva membrilor propriei lor comunitãți care se pronunțau pentru colaborarea între cele douã comunitãți.
În aprilie 1965, un proeminent turco-cipriot, responsabil pentru secția turcã a sindicatelor intercomunitare, a cãzut în capcanã și a fost ucis de TMT. Aceastã politicã de intimidare a susținãtorilor colaborãrii intercomunitare a continuat în anii independenței.
Turcii au încercat cu oarecare succes sã ocupe poziții strategice, precum în punctul Kokkina, pe coasta de nord, prin intermediul cãruia s-a transportat în insulã personal și material militar din Turcia. Cel mai mare punct de acest fel a fost creat de corpul de armatã turc care, prin încãlcarea deschisã a Tratatului de Garanții, a pãrãsit tabãra și s-a instalat în nordul capitalei, tãind astfel drumul între Nicosia și Kerynia.
Pentru Turcia, aceste puncte întãrite au reprezentat punți pentru înlesnirea invaziei programate. În august 1964 guvernul a încercat sã ocupe bastionul Kokkina, însã forțe aeriene ale Turciei au bombardat cu napalm Garda Naționalã și satele grecești învecinate și au amenințat cu invazia.
Turcia a gãsit pretextul sã-și impunã planurile ei de divizare împotriva Ciprului dupã lovitura de stat din 15 iulie 1974, inițiatã împotriva guvernului ales al Președintelui Makarios de cãtre junta militarã de la Atena.
La 20 iulie Forțele Armate turcești, susținând cã acționau în baza articolului 4 al Tratatului de Garanții, au invadat Ciprul. Chiar dacã invazia încãlca toate regulile legislației internaționale, inclusiv Carta Națiunilor Unite, Turcia și-a continuat planurile pentru ocuparea pãrții de nord a insulei. Costul uman a fost uriaș. Mii de greco-ciprioți au fost uciși în urma acțiunilor armatei turcești. În plus, pânã astãzi soarta a circa 1500 de persoane nu este cunoscutã și continuã sã fie considerați dispãruți.
Peste 36% din teritoriul Republicii Cipru, care reprezintã 70% din potențialul economic, cade în posesia armatei turcești. O treime din greco-ciprioți au devenit refugiați în propria țarã și pânã astãzi nu li se permite de cãtre autoritãțile turcești de ocupație sã se întoarcã la casele lor. Într-un efort de schimbare a structurii demografice a insulei, Turcia a trimis în Cipru peste 160 000 de coloniști, îndeosebi din partea de est a țãrii. Numãrul total al forțelor armate turcești și al coloniștilor este mai mare decât cel al turco-ciprioților.
Organizația Națiunilor Unite (ONU) a cerut, prin intermediul rezoluțiilor Adunãrii Generale și ale Consiliului de Securitate, respectarea independenței, unitãții și integritãții teritoriale a Ciprului, întoarcerea refugiaților la casele lor și retragerea armatelor strãine din insulã.
Toate aceste rezoluții au fost însã ignorate în permanențã de Turcia și conducerea turco-cipriotã din zona ocupatã. Baza pentru soluționarea problemei cipriote a fost formulatã în douã Acorduri la Nivel Înalt. Ambele acorduri au fost finalizate sub egida Secretarului General al ONU și prevãd soluționarea problemei potrivit rezoluțiilor ONU.
Chiar dacã din 1977 s-au desfãșurat destule runde de convorbiri sub egida ONU, niciuna nu a dat roade, dat fiind cã partea turcã refuzã sã se conformeze rezoluțiilor ONU. În ianuarie 1989, guvernul cipriot a înaintat „Propuneri pentru Constituirea unei Republici Federale și Soluționarea Problemei Cipriote”, care erau conforme rezoluțiilor ONU cu privire la Cipru și celor douã Acorduri la Nivel Înalt. O altã dovadã a dorinței guvernului de a lucra pentru soluționarea justã a chestiunii o constituie propunerile Președintelui Glafkos Klerides din 17 decembrie 1993, potrivit cãrora Republica era dispusã sã dizolve Garda Naționalã și sã predea toate armele în grija unei forțe de pace a ONU în Cipru.
O parte importantã a istoriei insulei a constituit-o accederea Republicii Cipru la Uniunea Europeanã în 2004.